Fricile tale nu-mi apartin

Invat sa-mi depasesc fricile. Am crescut cu frica de intuneric, o stare lipsita de orice urma de ratiune, care ma determina sa dorm cu becul aprins. Nu prea le-am spus celor din jur, familia si prietenii m-au stiut intotdeauna o bataioasa, o neinfricata, un copil profund optimist si vesel. Cu toate astea, exista undeva acolo un sambure de frica, ce se activa doar pe intuneric, si doar cand eram singura. Mintea mea, salbatica si sloboda, isi facea de cap si aduna provizii din care sa se hraneasca mai tarziu.

Am crescut la tara, descult, cu hainele pline de praf si cu buzunarele umplute cu fructe pe jumatate crude. Mi-am facut sabii din lemn de soc si prastii din vreascuri uscate, am umblat prin paduri in lung si-n lat, luptandu-ma cu urzici mai inalte decat mine, fara sa ma intalnesc vreodata cu mistretii sau bursucii din povestile auzite. O urma de frica n-am avut. Insa atunci cand am vazut primul sarpe din viata mea, unduindu-se elegant in fata casei, am simtit sa mi se taie rasuflarea.

Oamenii de stiinta spun ca este firesc sa ne temem de serpi, si ca dezvoltam aceasta fobie (ofidiofobia) chiar daca nu am vazut vreodata serpi in fata ochilor; ei spun ca avem aceasta informatie ascunsa in gene, si ca ne-a ajutat sa supravietuim ca si specie, ferindu-ne de primejdii.

Adevarat. Dar eu imi aduc aminte si de slujbele de la biserica, cele de duminica unde vrand-nevrand, eram prezenta in fiecare saptamana, si de conversatiile pe care le purtam cu bunica. Fie ca era preotul, fie ca era propria mea bunica, povestea era mereu aceeasi: sarpele viclean si rau care a facut si a dres, sarpele urat, sarpele parsiv, inselator, alunecos, veninos etc. O gasca de calitati negative, toate atribuite unei singure vietati, sarpele. M-au influentat, nu spun ca intentionat, dar asta s-a intamplat.

Am crescut cu frici, si am invatat sa le dovedesc. Unele nici macar nu erau ale mele, erau pasate din generatie in generatie, sadite ca niste seminte, din frageda pruncie, si udate periodic, sa nu cumva sa dispara. Ajungi sa cari dupa tine tot felul de porcarii, ca pe bagaje supradimensionate. Te obosesc si iti dau batai de cap, dar in continuare tragi de ele, crezand ca-s ale tale.

Am avut nevoie de timp si mai ales de introspectie, ca sa inteleg ce se intampla. S-a intamplat sa fie necesari pasi inapoi din preajma anumitor oameni, caci, vrei sau nu sa crezi, multe frici nu-s ale tale, ci sunt ale altora. E mai complicat atunci cand acesti oameni terifiati sunt familia ta, caci nu-i poti parasi cu una cu 2.

In prima mea tabara de meditatie am avut parte de niste episoade foarte serioase, infricosatoare la prima vedere, dar revelatoare. Atunci am inteles cum functioneaza mecanismele in mintea umana, in mintea mea, si am reusit sa pun stop. Atunci frica mea de intuneric a inceput sa se subrezeasca, sa dispara. Ca o planta care se usuca vazand cu ochii atunci cand nu mai este udata.

Ii sunt recunoascatoare mamei mele, caci ea nu mi-a vorbit despre frica. Crescand, n-o vedeam sa se teama de ceva anume. Era mama singura, cu 4 copii si era de neinvins. Ani mai tarziu, cand am putut vorbi ca de la adult la adult, am pus cap la cap lucrurile si am inteles ca si ea cunoscuse frica, dar noua nu ne-a aratat asta. Ne-a dat sansa sa fim curati si neinfricati, fiindca stia ca daca frica nu te acompaniaza, esti de neoprit.

Eu sunt omul care experimenteaza. Pe mine ma frustreaza sa ma informez despre un lucru pe care nu l-am testat, si poate de aceea, am ales sa fac toate descoperirile pe propria piele, sa-mi dobandesc singura cunoasterea, si sa nu trec prin lume ghidandu-ma dupa harta altuia. La mine functioneaza invers: dupa ce testez, ma documentez, si probez daca nu cumva am innebunit 🙂 Benefic stiu sigur ca este, fiindca orice experienta prin care am trecut m-a ajutat sa inteleg ceva, m-a imbogatit intr-un fel.

Cainii mei au fost si sunt in continuare un instrument foarte bun. M-au ajutat enorm sa inteleg foarte multe lucruri. Rabdare, acceptare, intelegere, compasiune, in mici portii, am primit de la ele si am putut sa ofer mai departe. Este un proces continuu, in plina desfasurare. Am momente cand izbucnesc, dar prezenta revine in scurt timp. Ma trezesc repede si imi dau seama de ceea ce se intampla. Cu ajutorul fetelor mele am inteles cum reusesc rudele sa planteze samanta fricii si a urii in pruncii lor. Propriile lor fobii sunt oferite ca mostenire celor mici.

Am trecut prin cateva episoade care m-au pus pe ganduri serios, dintre care cel mai recent astazi, caci de asta si scriu. O data parintii unor copii au aruncat cu pietre dupa mine, si implicit dupa caine. Pe moment nu am inteles ce se intampla, am fost furioasa, dar am lasat intamplarea sa se aseze si am inteles: era in preajma evenimentului cu copilul sfasiat de caini, cand mass media vuia si improsca ura si teroare in toate directiile. Reactia celor 2 parinti, inmarmuriti de frica a fost aceea de a-si proteja copiii, nestiind ca cei 2 mititei vor ajunge sa creasca fiindu-le frica de patrupede. Nu te gandesti ca o singura izbucnire de acest gen poate influenta atat de puternic pe cineva. Dar se intampla.

Astazi, o mamica disperata aproape a inceput sa planga si a luat copilul literalmente pe sus, pentru a-l impiedia sa puna mana pe caine. Ooo, daca ar sti ea, daca ar sti ei de fapt, ca Rafa este caine terapeut, un medicament veritabil, un pansament pentru rana… Dar ei nu stiu, nu vad si nici nu-si imagineaza. Oamenii au tendinta de a generaliza: s-a intamplat o data, se va intampla la nesfarsit, oriunde, in orice conditii. Creierul are tendinta asta, de a trimite semnale de pericol atunci cand bifeaza niste criterii pe o lista. E firesc, e natural. Doar ca avem capacitatea de a fi mai mult decat atat, putem fi prezenti si trezi in orice clipa, si putem depasi obstacolul.

Atunci cand un bunic repeta amenintarea catre nepotul sau care plange in carut, ca daca nu tace il va manca un caine, nu constientizeaza ca micutul crede, chiar literalmente ce i se spune. Bunicul va continua sa il ameninte astfel, iar nepotul va incepe sa reactioneze asa cum batranul isi doreste: pe moment va tacea, se va calma, dar de frica. Creierul lui va absorbi informatia, si pe masura ce timpul va trece, el va asocia prezenta cainilor cu evenimente negative, va anticipa ceva rau, si nu va avea o explicatie logica de oferit. Va creste sa te teama de animale, ori chiar sa le urasca, aparent fara motiv.

Noi oamenii alegem sa folosim frica pe post de unealta, fiindca stim ca da rezultate rapide. Suntem totusi, capabili de mai mult decat atat.

Suntem capabili sa ne controlam fricile, asta nu e o noutate. Este doar un exercitiu de facut, care sa ne intareasca. Ma folosesc de acest prilej pentru a incuraja parintii care isi stapanesc pornirile, panica si teama, in preajma copiilor lor. Am intalnit si astfel de oameni, care la randul lor se tem, dar isi confrunta frica, stau fata in fata cu ea. Se vindeca de temerile pe care le au si totodata dau voie micutilor sa experimenteze, sa treaca totul prin propriul filtru. De nenumarate ori s-a intamplat asta, oameni care nu ma cunosc sa mi se confeseze, sa-mi spuna ca nu doresc sa proiecteze propriile lor temeri asupra celor mici.

Admirabil. Adevarate exemple. Despre ei este vorba, despre acesti pionieri ai increderii, despre cei care inteleg ca putem sa lasam fricile in urma, ca nu ne apartin si ca nu avem nevoie de ele.

Suntem mai mult decat ne lasa frica sa fim. Sunt mult mai mult decat atat.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*